joi, 20 iunie 2013

nu te supara, frate!



Îmi amintesc despre mine,  şi râd amar.

Jucam când eram copil, împreună cu alți copii, un joc ce se numea “Nu te supăra frate”. Cred că mulţi îl cunosc. Se foloseau zaruri. Le aruncai şi  în funcţie de ce arătau ele, mutai un pion pe traseul jocului.

Nu ştiam cum reuşeau ceilalţi să citească indicaţiile zarurilor. Credeam că ele trbuiesc aruncate cu mare îndemânare, într-un anumit loc şi  într-o anumită poziţie, pentru a obţine un 6,3 spre exemplu. Nici prin cap nu-mi trecea că se însumează numărul de puncte negre de pe feţele îndreptate în sus ale zarurilor. Mă minunam cum ceilalţi copii memorau toate poziţiile şi  locurile unde se pot opri zarurile. Mă gândeam de cât timp aveam nevoie să ajung şi  eu la nivelul lor. Îmi plăcea să joc, mai ales pentru că făceam asta în compania unor copii deosebit de inteligenţi, din moment ce puteau citi cu aşa viteza indicaţiile zarurilor.

Inevitabilul însă s-a produs. Unul din copii, sătul de întrebările mele(cît indică zarurile?), mi-a spus: - Da’ ce mă tu nu ştii să aduni punctele alea de pe feţele zarurilor?

S-a rupt atunci ceva în mine. Oamenii păreau acum mult mai puţin deosebiţi, chiar banali, asemenea jocului ăla tâmpit.

Îmi amintesc si râd amar. Râd pentru că nimeni nu bănuia atunci, cum vedeam eu lumea(probabil că asta se întâmplă şi acum) şi  râsul este amar, pentru posibilitatea ca oamenii să nu fie deloc aşa cum îi cred eu...deosebiţi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

bârfiti, vă rog!