vineri, 6 decembrie 2013

Fecioara Maria

Încerc să storc o stalactită de picătura dumnezeiască ce se va culcușii în stalagmita fecioară, până ce timpul se va număra cu înainte de și după...Hristos


Bing…bang..bing…ba….acum, seara, se aude din ce în ce mai clar, ticăitul ceasului meu cu pendul. După recondiționare, sunetele mecanismului, sunt parcă prea puternice, pentru cutia din lemn, uscată de trecerea timpului. Muzica modernă, a inimii transplantate în ceasul meu, se propagă trist, ca un regret, prin forma învechită a carcasei, pomădată cu multe straturi de lac pentru mobilă.
                Din fotoliul în care stau, cu coatele pe genunchi și cu obrajii în palme, văd picioarele Mariei, fata din casă. Fata în casă, Maria, se ocupă de toate: gătește, spală, primește musafirii …este  stăpâna casei în aceiași măsură  ca și mine. Suntem aici împreună…. dintotdeauna. Poate face orice, oricând dorește. Ea a ales sa fie..fata în casa. Nu accepta o plată pentru ce face. Ii privesc piciorele, de la pantofiorii simpli, cu tocuri medii, până la tivul fustei, care se află putin sub genunchi. După traseele pe care le urmează, ca într-un dans îndelung repetat, înțeleg ca Maria, pregătește masa de seară. Bing.. bang…melodia ceasului..dansul picioarelor Mariei… In jurul meu, se instalează încet și parcă ireversibil răcoarea serii.
                - Îmi aduci, te rog, un ceai?...fierbinte…
                Am șoptit asta, încet, ca pentru mine, sperând să nu audă Maria. Nu vreau sa-i spun ce să facă. Nici nu știu dacă am spus sau doar am gândit, rugămintea mea.
                -Chinezesc, rusesc sau englezesc?...aud imperceptibil, întrebarea  fetei. Pentru a nu lăsa întrebarea fără răspuns, în cazul că ea chiar a fost pusă, răspund cu un -da -, care ii permite Mariei și libertatea de a alege. Pașii fetei, se îndepărtează. Sunetele timpului ii urmează și rămân în liniștea camerei, eu… cu masa, care așteaptă…deja pregătită. Îmi stăpânesc dorința de a privi spre masă, pentru a nu afla încă…taina cinei…
                In fața mea, Maria, nemișcată…Privesc pantofiorii ei, apropiați, picioarele, tivul fustei, tivul ce ajunge putin sub genunchi. Fusta de la tiv spre talie, urmărește linia siluetei. Fusta neagră, asemenea pantofilor, este acoperită în partea ei superioară, de sacoul scurt, negru și el, fidel precum fusta, liniei corpului. Prin triunghiul mărginit de guler, văd cămășuța alba, cu guler aproape bărbătesc, încheiată cu năsturei mici, albi…tic…tac…tic..timpul își face auzit cântecul, cu un nou ritm, ușor accelerat…Mâinile fetei, acoperite de mânecile sacoului și ale cămășuței albe, așează pe măsuța modestă din fața mea, o farfurioară și în mijlocul ei , cu atenție, cana mea preferată. Urmăresc  mișcarea corpului, Mariei. Genunchii îndoiți se profilează , rotunzi, în fusta neagră, mâinile, în mișcarea lor, aduc aproape de mine, bustul fetei. In triunghiul alb, încadrat de revere, intre doi năsturei, se ivește o mică semilună, prin care zăresc  o altă culoare….nu albul… nici negrul…tic…tac…tic…
                -Ceaiul, pentru tine…draga mea!.. Se aude glasul Mariei sau gândul meu…Tresar și îmi mut repede privirea , putin rușinată, spre cana mea preferată. Murmur un  - mulțumesc – astfel încât să nu se simtă tremurul din voce. Cu o mișcare ce se dorește firească, așez în jurul meu, halatul. Strâng cele două părți ale lui, una peste alta, în față și trec cu palmele peste corp, pentru a definitiva acțiunea. Licoarea din cană, licoare roșie, roșie precum un măr copt…palmele în trecerea lor…cămășuța albă…genunchii rotunzi, halatul strâns pe lângă…tivul…tic… tac…pantofiorii…
                Cana preferată. Înălțimea ei o cuprind în lățimea palmelor. Ridic cana între palme, desfac putin genunchii  și cuibăresc mâinile aici. Presez genunchii pe dosul palmelor. Lichidul fierbinte îmi frige palmele, prin peretele de porțelan. Respir de câteva ori adânc, ca un oftat și căldura devine suportabilă. Pătrunde prin palme și ajunge în genunchi. ..Acum urcă prin coapse ,..pe spate…mă învălue…prin interior…mă las în fotoliu… în căldura ce mă cuprinde…respirația..tic..tac..tic ..tac..dansul picioarelor…mica semilună…ah..închid ochii..mi-e bineee…
                                -Chinezesc! …răsună în încăpere, ca un ordin, glasul soțului meu. Sunetul, nu s-a stins bine, și Maria, în vestimentația ei, alb-negru, asemenea unei măicuțe, dedicate intru totul dumnezeului ei,…soțul meu,…cu gesturi sigure, de rutină, a satisfăcut dorința.
                Cu un trabuc intre degetele mâini stângi, cu spatele drept, paralel  spătarului scaunului, cu barba  gri, ușor ondulată…ochii albaștri, fruntea lată, nasul…nasul frumos, echilibrat…norișorii de fum, suflat spre mine, imaginea, zeului la care mă închin, a dumnezeului meu, prinde viață după ce soarbe din ceaiul roșu, fierbinte. Primește căldura licorii direct pe buze apoi pe limbă, bărbătește, fără grimase…
                Soțul meu, zeul meu…este cel mai bun povestitor al acestei lumi. Poate nara, ore în șir, zile, chiar și ani, fără a se repeta, decât atunci când este necesar să se citeze, pentru a lega temele precedente de cele prezentate și apoi dezvoltate în nesfârșitele sale prelegeri  epice, discursurilor susținute peste tot acolo unde este invitat. Veniturile ce provin din drepturile de autor sunt imposibil de evaluat. Ar putea trăi la nesfârșit din ele, nefiind nici un mare cheltuitor. Poate această posibilitate a lui de a fi…nemuritor, de a putea trăi la nesfârșit, mă face pe mine, muritoarea, să-l privesc ca pe un zeu…
                Ampla-i operă, prin complexitatea ei, a fost în timp, sursa evoluției omenirii. Tineri cercetători, savanți, artiști, au preluat din această atotcuprinzătoare arhivă, idei, pe care cu pricepere le-au transformat în motoare ce au împins societatea umană spre ceea ce este astăzi. Mai mult, veniturile, mai putin o mică parte, necesară traiului nostru modest, au fost donate în totalitate unui fond universal, necesar dezvoltării  societății umane.
                -Chinezesc, chinezesc, șoptește mai mult în barbă…chinezesc, japonez…din est..de la răsărit. Pentru noi, chinezesc, japonez, cam același lucru. Niște ochi cu formă deosebită. O formă necesară pentru ca privirea să reziste luminii orbitoare a răsăritului de soare sau datorată efortului nașterii, pentru că acolo în extremul est își începe omenirea  drumul în viață. Imediat după răsărit, după naștere, soarele neavând încă dinți, omenirea nu se poate hrănii cu ceva solid. Este necesar mult lapte. Marea de lapte din care se ivește astrul zilei se colorează în roșu, într-un spectacol unic ce declanșează în mintea oamenilor nevoia de a fixa acest moment în simboluri și ritualuri. Așa au apărut drapele albe, de culoarea laptelui, având în centru cercuri roșii care păstrează în memorie forma izvorului de lumină.

(va urma)



Un comentariu:

  1. Încerc să storc o stalactită de picătura dumnezeiască ce se va culcușii în stalagmita fecioară, pană ce timpul se va număra cu înainte de și după...

    RăspundețiȘtergere

bârfiti, vă rog!